Iubesc România la fel de mult cum iubesc Serbia. De aceea mă emoționez oricând vorbesc despre Cluj. Acolo mi-am petrecut jumătate din carieră și mă gândesc des la oamenii din Cluj. Mă gândesc la suporteri, la foștii mei colegi. 

Știu că a fost un an greu.
Sper să fim puternici și să depășim împreună pandemia. Destinul este oarecum ciudat. Uneori nu îți dai seama ce va urma în viitor. Câteodată discut cu Danijela, soția mea, și ne întrebăm de ce nu ne-am stabilit definitiv în Cluj?! 

Nu o să uit că am ajuns la echipă în ianuarie 2005. Eram foarte tânăr. Cu excepția unor meciuri în Ungaria, nu vizitasem alte țări. Împlinisem 22 de ani și poate că, la început, am fost cam tăcut în vestiar. După câteva săptămâni, mi-am dat seama că mă aflu în locul potrivit.

Pe de altă parte, echipa nu obținea rezultate mărețe. De abia ne luptam să intrăm în Play-Off. Îmi aduc aminte cât de puternică era Asesoft, câștigase un trofeu european și cucerea la pas titlul în fiecare sezon. Campionatul României a reprezentat o șansă grozavă pentru mine. Am avut și noroc, deoarece Clujul a fost prima mea destinație din afara Serbiei. De acolo totul a mers foarte bine pentru mine și familia mea. 

Încă de la primele meciuri mi-am dat seama cât de implicați sunt fanii. Îi auzeam de la vestiare, efectiv mă copleșeau emoțiile. Era splendid să vezi că oamenii te sprijină. Mă bucuram că la fiecare meci veneau peste 2.000 de oameni. Chiar puteam să îi numim al șaselea jucător. Vreau aici să vă relatez o povestioară frumoasă. La trei ani după ce s-a născut Stefan, băiatul nostru cel mare, eu și Danijela am luat un taxi, să îl ducem la grădiniță. Șoferul era mare suporter al Universității. Avea fanioane în mașină și se citea bucurie pe fața lui că îi suntem clienți. A pus mâna pe telefon și a sunat imediat pe cineva, zicând: „Îți vine să crezi că îl duc pe Zoki cu mașina?”. Ei bine, întâmplarea face că soția mea a mai mers cu acel taximetrist și niciodată nu a vrut să îi ia bani. Asta spune totul despre felul cum se comportau fanii cu noi. 

Tot orașul ne aprecia și ne respecta.
Prin 2007 am mers la un meci de fotbal. S-a jucat pe acel stadion mic, Clujana... parcă. L-am luat cu mine pe fiul meu, iar când am sosit în tribune, toți suporterii s-au ridicat în picioare și au început să îmi scandeze numele. M-am emoționat foarte tare. În toți anii cât am jucat, niciodată nu m-am considerat o vedetă. Cel mai important este felul cum te comporți pe teren, dar și în afara lui. Oamenii au văzut că suntem o familie normală, că stăm de vorbă cu oricine și că vrem să fim alături de comunitate. Universitatea era și atunci o mare familie. Când pierdeam, sufeream împreună. La fel procedam și la victorii, sărbătoream întotdeauna împreună.

Titlul din 2011 este unul dintre cele mai importante momente din viața mea. 
În fiecare sezon ne-am luptat să câștigăm campionatul. Pierdusem finala cu un an înainte și de abia am așteptat să îi reîntâlnim pe cei de la Asesoft. Eram convinși că vom juca împotriva lor în finală. Vai, țin minte cum am ratat două libere importante, pe finalul ultimului meci. Apoi am fost eliminat din cauza faulturilor. Stăteam neputincios pe bancă.

Atunci când Adi Tudor a luat mingea, am crezut că totul s-a terminat. Ca norocul, Tyler a recuperat și a aruncat fără ezitare, dar ultimele secunde au părut o veșnicie. Cred că m-am uitat de un milion de ori pe internet la acea aruncare. Inclusiv acum mă emoționez. Toată familia mi-a fost alături, fanii erau în extaz. Galeria a invadat terenul, suporterii se îmbrățișau. Acela a fost visul nostru, al familiei Universității. 

Au existat câteva șanse să mă întorc la Cluj. Într-un fel sunt puțin supărat că nu am reușit. Mi-am dorit să îmi închei cariera la Cluj. Nu întotdeauna ni se îndeplinesc dorințele. Cel mai aproape am fost să revin în 2013. Știam că echipa caută un pivot, însă știam și faptul că bunul meu prieten, Dalibor Djapa, negociază cu U-BT. N-am vrut să mă autopropun și am acceptat oferta lui Marcel Țenter de a merge la Mediaș. Înțelegeam sistemul lui de joc și ne-am creat o relație deosebită. În cele din urmă am semnat cu Craiova, am jucat și în Elveția sau Austria, însă sufletul mi-a rămas la Cluj.

Cred că vă aduceți aminte că obișnuiam să pup mingea înainte de fiecare aruncare liberă. Acum nu mai fac asta. Joc în Serbia, sunt un veteran al formației Tamiš, din orașul Pančevo. În primii ani ai carierei simțeam că trebuie să fac ceva pentru un plus de încredere. Colegii râdeau de mine la antrenamente. Una peste alta, ratam puține libere, deci cred că obiceiul meu a funcționat. 

Am decis să mă stabilesc în Serbia, fiind obosit de atâtea călătorii și schimbări. Mă concentrez pe familie. Stefan, băiatul cel mare, are 13 ani. Petar e cu 6 ani mai mic. Lui Stefan îi place baschetul și încerc să îi dau sfaturi. Îi arăt ce înseamnă seriozitatea, disciplina și dorința de a fi cel mai bun. În vară a participat la un turneu de copii și s-a calificat în finala concursului de 1x1. Adversarul îl conducea, dar Stefan a simțit, la fel ca mine în tinerețe, că trebuie să se automotiveze. Dintr-o dată l-am văzut că se schimbă și rămâne în maioul meu de la Cluj, cu numărul 11. Cam asta însemnați voi pentru mine și pentru familia mea. Bineînțeles, Stefan a câștigat partida. Am filmat momentul și mă bucur să îl împărtășesc cu voi. Am fost tare mândru. 

Așadar, vă transmit să fiți tari. Știți că n-am fost niciodată un tip vorbăreț. Îmi plăcea să vorbesc mai degrabă pe teren. În situația de față, vreau să vă asigur că pandemia va trece și totul va reveni la normal. Totul va fi mai frumos. Vă mulțumesc că m-ați primit în viața voastră. Sunt onorat că am jucat la Cluj și vă mulțumesc că m-ați respectat și că m-ați susținut. Vă mulțumesc din toată inima!  

Al vostru,

Zoki