Ștefan Grasu a pățit de câteva ori să se urce într-un taxi în București și să fie imediat întrebat de șofer: „Auzi, tu nu ești cumva băiatul Nicoletei Grasu?”. Sau atunci când soseşte la căminul 21 din Parcul Iuliu Hațieganu, portarul îl roagă întotdeauna: „Să îi transmiți salutări mamei tale!”. E o situație obișnuită pentru un tânăr ai cărui părinți sunt legende ale atletismului românesc. Nicoleta Grasu s-a retras din activitate, fiind una dintre cele mai apreciate aruncătoare de disc din Europa. A participat la șase ediții ale Jocurilor Olimpice și a performat la nivel înalt până la 43 de ani. Un record dificil de doborât. De pregătirea ei s-a ocupat, o vreme, și soțul său, Costel. Acesta a concurat de trei ori la Olimpiadă, iar la ediția din 1992 a fost chiar portdrapelul României. Ștefan a copilărit pe stadioane, în apropierea pistelor de atletism, numai că a ales alt sport.

„M-am apucat de baschet cu gândul de a slăbi”, își începe Ștefan Grasu povestea, despre care spune, amuzat, că o știe toată lumea. „M-am îngrășat tare într-o vară, după ce m-au lăsat la bunici. Ai mei au mers la Olimpiada din 2008 și m-au dus la bunica de la Fetești. Mâncam toată ziua, mă jucam și dormeam. Tehnologia nu era prezentă în viața mea. Mă plictiseam acolo și ce faci dacă te plictisești? Mănânci! Îmi aduc aminte că trebuia să mă ia tata acasă, după două luni de zile. La bunica trebuie să treci o dată prin fața casei și apoi să te întorci, să ocolești toată strada, pentru a intra în curte. L-am văzut pe tata de la depărtare cum și-a pus mâna în cap. S-a dat jos din mașină și mi-a zis: «Ce ai făcut, mă? Te-am lăsat aici și uite ce ai făcut!» Eu nu înțelegeam, mi se părea că sunt la fel, nu mă uitam în oglindă. De fapt, mă îngrășasem vreo 15 kilograme.”

Ștefan nu a vrut să calce pe urmele părinților, întrucât a înțeles, din experiențele lor, ce înseamnă cu adevărat atletismul. Câțiva ani a luat parte la întrecerile copiilor, acolo unde a ieșit campion național la aruncarea discului și a greutății.

„Mă săturasem să fac atâta atletism, vedeam că nu se schimbă nimic la corpul meu. Eu de mic mi-am luat bully de la toată lumea, copiii strigau la mine grasule, obezule. Când m-am apucat de baschet, nu mă gândeam că o să joc la naționalele de juniori sau că o să ajung la o echipă profesionistă, precum U-BT. Chestiile astea nu se întâmplă mereu și trebuie să ai ambiție. Am încercat să muncesc și până acum mi-a mers. Sper să meargă în continuare”, recunoaște baschetbalistul considerat liderul generației 2003.

Atletismul l-a ajutat pe Grasu să învețe rapid mișcările la baschet. Știa să alerge corect, să arunce și beneficia de o forță impresionantă. Drept dovadă, la 16 ani a debutat în Liga Națională, în maioul celor de la Dinamo Știința București. De un sezon se regăsește în lotul formației U-Banca Transilvania. Mihai Silvășan și Duško Vujošević l-au aruncat în focul încleștărilor europene, dar Ștefan s-a luptat și cu pivoții adversarelor de top din Liga Națională. Felul cum se bate sub panou și aruncările de trei puncte, venite parcă de nicăieri, i-au cucerit pe fanii alb-negri.

„Niciodată nu m-am considerat copilul lui mama sau al lui tata. De mic am încercat să îmi fac propriul drum. De exemplu, am venit la Cluj. Am vrut să am o cale separată, deși uneori le duc dorul. Este firesc, sunt părinții mei. Mă ajută amândoi prin simplul fapt că au trăit viața de sportivi. Tata a plecat de acasă singur, la 13 ani, fără să le spună nimic părinților. Știa că acasă nu va avea niciun viitor. Îl respect foarte mult și am moștenit de la el diplomația. Pot să fiu eu cel mai bun baschetbalist din lume, însă nu mă voi comporta urât cu oamenii din jurul meu. Nu voi lua pe nimeni de sus. Dacă cineva îmi arată respect, îi arăt și eu. De la tata știu școala vieții. A plecat de la o viață nasoală și a ajuns cine a ajuns. A profitat de tot felul de ocazii și a devenit un om important. Acum câțiva ani, am fost împreună la reîntâlnirea lor de la liceu. Tata a ținut un discurs în fața tuturor, deoarece era cel mai bine văzut din clasă. M-a impresionat acel moment. Nu l-am prins ca sportiv și mă oftică acest lucru. Dacă îl căutați pe youtube, o vedeți cum arunca. Până nu simțea că își rupe pielea de pe mâini, nu își termina antrenamentul”.

Pe de altă parte, Ștefan a înțeles cât de importanți sunt oamenii din jurul lui prin prisma sfaturilor primite de la mama sa. Tot mama i-a demonstrat că, în viața unui sportiv, disciplina, alimentația și refacerea sunt vitale.

„Mama mi-a arătat drumul cel bun, s-a asigurat să nu o dau în golănie, cum s-ar spune la noi, la București. La București te poți pierde imediat, fără să îți dai seama. Am venit aici și s-a schimbat tot. Părinții m-au învățat să rămân în zona sportului. De exemplu, învăț la Liceul cu Program Sportiv, stau în Parcul Babeș, fac baschet, deci totul e legat de sport. Asta mă ajută cel mai mult. Mama nu se aștepta să aibă asemenea rezultate. La fel sunt și eu. Foarte greu îmi dau seama că la 17 ani joc la o echipă de seniori, atât de valoroasă. Mă frustrez la antrenamente, mă enervez când greșesc. De fapt, sunt un copil pe lângă colegii mei și uneori nu îmi dau seama. Gândul mamei a fost să devină mai bună pe zi ce trece. A vrut să plece din satul ei, să își creeze o familie și să aibă un nume. Ai mei îmi spun să nu mă mulțumesc cu puțin. Eu când primesc ceva, vreau de trei ori mai mult. Există vorba aceea că primești un deget şi iei toată mâna. Fac lucrul acesta într-un sens pozitiv. Vreau mai mult de la mine și sper să ajung cât mai sus.”

La U-Banca Transilvania, Grasu împarte vestiarul cu baschetbaliști trecuți prin campionatele de top din Europa. De la fiecare își propune să „fure” meserie. Consideră că poate învăța lucruri noi și de la colegii mai tineri, în timp ce pe antrenori îi numește „părinți”. Pentru el, munca înseamnă enorm. Se trezește la primele ore ale dimineții, nu ratează niciun antrenament, merge la școală și respectă cu strictețe orele de odihnă. Consideră că aceasta este rețeta succesului. Doar așa poate primi minute și un rol important.

„Anul trecut, când mă băgau în teren, tremurau pantalonii pe mine. În primele meciuri, când aruncam, dădeam peste inel la fiecare fază. Așa a fost la început. Mă uitam în jurul meu, vedeam oameni care au venit de la tot felul de echipe valoroase. Ei sunt rezolvați în viață, sunt la un anumit nivel și iau totul din mers. Știu că, în această situație, eu trebuie să vin cu ceva nou. Noi, cei mici, trebuie să muncim de trei ori mai mult decât ei. Este foarte greu. Cine crede că e ușor să intri, să dai câteva pase sau să ai o aruncare, se înșeală. Chestiile ăstea sunt grele, pe bune. Lumea nu înțelege. Eu primesc hate de când sunt mic. Nici nu mă interesează, niciodată nu mi-a păsat. Fac ce îmi zice antrenorul și ușor, ușor, o să fie bine. În 10 ani le faci pe toate fluierând. Tinerii trebuie să trăiască o viață de sportiv. În zadar muncești, dacă la finalul antrenamentului îți bagi piciorul și te culci la trei dimineața sau bei. Poți să muncești nonstop, dar dacă nu muncești cu cap, e degeaba. Nu îi văd bine nici pe cei mici. Vin generații foarte, foarte slabe. Nu știu la 2005 cine va fi la nivel tare, în afara lui Tudor Șomăcescu, colegul nostru. Nu știu câți dintre cei mici o să facă baschet la un nivel înalt. Copiii primesc telefoane de la vârsta de 3 ani. Am văzut că, la unele meciuri, părinții le leagă șireturile la adidași. Până la 15 ani nu știam ce înseamnă stretch-uri sub pantaloni, sleeve-uri. Acum le folosesc, deoarece simt că mă ajută. Ei au așa ceva la șapte ani. Mulți copii de 2001 se lasă de baschet. Bine, contează și ce vor ei să facă mai departe în viață. La baschet înveți școala vieții. Indiferent unde te-ai afla în lume, la baschet înveți școala vieții.”

Pe Ștefan nu o să îl vezi niciodată în prima bancă la LPS, așa cum e numit Liceul cu Program Sportiv. Povestește râzând că nu înțelege de ce trebuie să studieze muzică și desen, când mintea lui fuge la baschet. Peste câțiva ani și-ar dori să evolueze la un colegiu american și încearcă să își lărgească orizontul în diferite moduri. Îl pasionează mașinile, moda și adoptă un stil nonconformist, care îl prinde. Are deja un prim tatuaj, în ureche poartă cercel și se exprimă cu o încredere rar întâlnită la un adolescent. Îi sclipesc ochii dacă îl întrebi cum își imaginează viitorul și folosește cuvinte simple, de efect. Visează să joace la nivel înalt, să își deschidă o linie vestimentară și să ducă, la finalul carierei, o viață lipsită de griji.