Familia Onac poate fi ușor remarcată la fiecare meci din sală al băieților noștri. Este un obicei pentru Mircea, Andra și fiul lor să vină la partidele de baschet disputate de U-Banca Transilvania. Majoritatea puștilor clujeni au primit lecții despre Universitatea de la tații sau bunicii lor. Este o tradiție care se duce mai departe de la generație la generație. Așa a fost și cazul lui Mircea, alintat Ușu. “Primul pas pe stadion” l-a făcut împreună cu bunicul său. Un Ion Moina vulcanic, plin ochi, l-a impresionat pe copilul Onac.

„Vibratia mulțimii și emoția jocului se simțeau în tot orașul. Era o atmosferă unică, o emoție de nedescris. În anii ce au urmat, mergem la fiecare meci împreuna cu tatăl meu, el în tribună, iar eu în galerie. Îmi amintesc din nou cu emoție, cum în zi de meci, cu 1-2 ore înainte ca centralul sa pornească cronometrul, vedeam de la geamul camerei mele cum râuri de suporteri, prieteni din cartier, dragii mei mănăștureni, se adunau de pe toate aleile, străzile și curgeau spre stadion echipați cu fulare, steaguri și cu avântul tipic de U-ist”, povestește Mircea.

Ei bine, Universitatea nu înseamnă doar fotbal, ci cuprinde cele mai importante ramuri sportive într-o adevărată familie. Așa a ajuns la Sala Sporturilor Horia Demian, unde formațiile de baschet și de volei se luptau pentru titluri. Adolescentul Onac s-a îndrăgostit și de sporturile din sală și nu rata nicio partidă, indiferent de vreme. „Odată, țin minte că mama nu a fost foarte încântată când am ajuns acasă extrem de transpirat, pe un frig tăios, mai ales că după două zile urma să fiu diagnosticat cu dublă pneumonie”, își amintește Mircea, care avea să o cunoască peste câțiva ani pe Andra. Ea nu s-a născut în Cluj-Napoca, dar din start s-a simțit ca acasă în orașul de la malul Someșului. Despre Universitatea a aflat de la viitorul său soț. „Îi străluceau ochii atunci când îmi povestea despre «U» și știam că trebuie să fie ceva foarte special. Am prins microbul datorită lui Ușu, când am văzut și auzit galeria cum cântă și trăiește alături de echipă. De fiecare dată când mergem la sală sau pe stadion, se simte vibrația oamenilor și emoția evenimentului. Cu Universitatea simți că joci acasă, chiar dacă joacă în deplasare. Cred că ăsta e sentimentul pe care trebuie să ți-l creeze sportul, competiția. Dragostea pentru «U» e ireversibilă și merge mai departe prin Alex, băiețelul nostru”.

Alex are 12 ani și face parte din academia clubului nostru, fiind antrenat de Flavius Lăpuște și Ștefana Botoș. Juniorul familiei Onac s-a remarcat chiar la NBA Junior League, grație unui coș victorios reușit în finala competiției.

„Îmi plac mult antrenamentele și mă simt mândru că joc baschet la Universitatea. Aici am întâlnit mulți copii talentați, care îmi sunt acum prieteni. Jocul de baschet îmi aduce cele mai mari satisfacții atunci când sunt pe teren și joc un meci strâns. Îmi place să merg în deplasări, pentru că văd locuri noi, cunosc copii care joacă la alte echipe și ne împrietenim. Ca echipă suntem uniți și ne ajutăm reciproc în timpul meciurilor, dar și în afara lor. Baschetul mă ajută să îmi păstrez corpul în formă, să fiu mai serios și mai organizat, să manânc sănătos și la ore fixe”, spune Alex, care se pregătește acasă susținut de părinți și de cățelul Ozzie.

Părinții lui Alex se bucură că au cunoscut prin intermediul Universității oameni frumoși, cu pasiuni comune. În plus, programul copilului, cu antrenamente și școală, îi determină și pe ei să fie mai disciplinați. Faptul că fiul lor practică baschet la Universitatea poate fi un fel de desăvârșire a iubirii pe mai multe planuri. Cei doi părinți au considerat întotdeauna că sportul face mai multe pentru psihic decât pentru fizic. De aceea l-au dat pe Alex la sport. Ei se simt împliniți, deoarece băiatul lor s-a îndrăgostit de baschet și de Universitatea. Cu alte cuvinte, se simt împliniți să știe că moștenirea „U” va merge mai departe.